Pandora trebuie să sărbătorească în ultima vreme: scurgerile sunt pâinea noastră zilnică. Ne-am obișnuit aproape (enorme) cu datele pe care Edward Snowden le-a scurs despre programele de spionaj NSA, iar în Spania este ceva ce trăim zilnic cu noi cazuri de corupție pe care le contemplăm și cu un fel de rutină. Aproape plictisitor. Dar acele cutii Pandorei care se deschid afectează și alte companii și sectoare, așa cum am văzut deja cu scurgeri de nuduri celebre care au stârnit multă discuție. Ultima, Sony's, a fost cu siguranță o cutie doamnă.
Am povestit despre asta acum trei săptămâni, când au fost dezvăluite atacul asupra serverelor Sony și amenințările grupului Gardienii Păcii. Acest atac și-a arătat treptat efectele secundare, mai întâi odată cu scurgerea de filme recent lansate sau viitoare, iar apoi cu informații din ce în ce mai sensibile. Și ca o cutie bună a Pandorei, tot ceea ce a înconjurat Sonygate a făcut să curgă râuri de cerneală (digitală și tipărită) care acum ne face să ne punem întrebarea Este necesară această acoperire sau chiar corectă din punct de vedere etic?
Un scandal care a trecut de la mai puțin la mai mult
Originea întregului scandal a fost „Interviul", un film al cărui complot și-a plasat pe protagoniști, Seth Rogen și James Franco, ca fiind asasinați subit de către agenții nord-coreeni, pe Kim, pe agenții CIA de Nord-i recrui pe Kim pe asasinarea bruscă. Jong-un. Comedia produsă de Sony Pictures Entertainment nu părea să fie pe gustul acestui grup de hackeri, fie că au sau nu o relație cu guvernul nord-coreean – lucru care nu a fost dovedit, dar care a priori pare fezabil – au provocat un scandal uriaș în lumea cinematografiei.
Mai ales din cauza dimensiunii pe care au luat-o evenimentele. Acea filtrarea de filme precum „, nu a lansat încă în țara noastră, în țara noastră. a rămas aproape un efect secundar minuscul alături de acele alte informații care au fost dezvăluite mult mai sensibile în scurgeri de informații.
În ele am descoperit prezentări (cu un design îndoielnic, foarte asemănător NSA) în format PowerPoint în care se defalcau planuri și strategii, documente cu parole
Cel mai recent dintre cele mai recente - prost spus, pentru că se pare că vor fi mai multe capitole în această telenovela anume - a fost publicarea unei serii de e-mailuri schimbate între directorii Sony Pictures și regizorii de film sau scenariști. În ele pierdem puțin din mitul acelui covor roșu în care totul este zâmbet și devine clar ceea ce ne-am presupus mereu: că fasolea fierbe peste tot și că înverzirea altora nu este doar un sport național la noi -și probabil în multe altele-, ci și printre eșaloanele superioare ale Hollywood-ului.
Rolul mass-media (și niciodată mai bine spus)
Publicul și mass-media au asistat la scandal cu aceeași voracitate pe care o dăm dovadă în alte evenimente similare: unii dornici să cunoască detalii și alții la fel de interesați să ofere acele detalii. Dar în a doua parte a ecuației în care intervine mass-media, există o dezbatere clară cu privire la acea linie subțire dintre informațiile demne de știri și cele care sare pe tărâmul senzaționalismului și al bârfei ieftine și chiar periculoase.
Aici este evident că Sony Pictures și compania sa-mamă sunt principalii perdanți. Imaginea sa este afectată de aparenta slăbiciune a strategiilor sale de a-și proteja atât serverele, cât și informațiile confidențiale de pe acestea, dar și de conținutul unora dintre acele informații. Este relevant să partajați acel conținut pentru un mediu jurnalistic?
Ca în orice, există limite și aici am vrut să consultăm jurnalişti precum Manuel Ángel Méndez (@m_angelmendez), redactor-șef al Gizmodo en Español. Acoperirea acestui scandal special a fost foarte extins pe acest mediu, iar opinia lor cu privire la necesitatea acoperirii acestor informații a fost clară:
În cazul leak-urilor Sony, desigur, cred că ar trebui publicate. De fapt, o facem de la început și o vom face în continuare. Jurnalismul bun, poveștile bune, sunt exact acelea pe care o companie, un manager, un politician... nu vrea să le publici. În acest caz, acestea sunt informații disponibile public pe Internet. Ar fi diferit dacă un mijloc de presă ar fi efectuat atacul cibernetic asupra Sony Pictures pentru a obține informațiile și a le publica. Ar fi o crimă. Dar să nu uităm că informațiile au fost scurse, printre altele, datorită măsurilor teribile de securitate și criptare ale Sony Pictures.
Manuel Ángel insistă că „A nu publica despre asta ar însemna să nu ne facem treaba”, dar subliniază: „Fii mereu atent, sunt multe variabile de date cu caracter personal de luat în considerare (nepublicarea adreselor de e-mail, numerelor de telefon, datelor personale... etc)”. În aceste cazuri, departamentul juridic al Gawker - editura căreia îi aparține Gizmodo en Español - verifică aceste detalii înainte de o potențială publicare. „Restul”, conchide el, „sunt informații care trebuie să iasă la iveală.”
Etica jurnalistică și legalitatea în dezbatere
Analizele acestei dezbateri în diverse mass-media de pe internet au condus la concluzii similare. Aaron Sorkin -scenarist, printre altele, „The Social Network'- criticat într-un articol de opinie în The New York Times atitudinea majorității mass-media.
Sorkin a comparat acest caz cu scurgerile cu care s-au scurs cele cunoscute ca Pentagon Papers și a declarat că „nu există nimic în aceste documente care ar putea avea chiar de departe nivelul de interes public găsit în Pentagon Papers.” Abordarea lui Sorkin are rostul ei, aș spune:
Conțin aceste e-mailuri ceva care să indice că Sony a încălcat legea? Nu. A induce publicul în eroare? Nu. Acționând direct împotriva clienților așa cum au făcut-o companiile de tutun sau Enron? Nu. Există vreo frază în vreunul dintre acele e-mailuri private care au fost furate care indică acte criminale de orice fel? Ceva care poate ajuta, informa sau proteja pe cineva?
Cu excepția unuia dintre cuvintele din ultima întrebare ("inform"), aș spune că abordarea și argumentele lui Sorkin sunt perfect rezonabile în acest caz. Și tocmai atunci menționează modul în care Variety - una dintre numeroasele publicații care au profitat de scandal pentru a-l acoperi și a-și face tăierea sub formă de trafic - de știri”.
Acesta este tonul meu editorial, dacă nu vă place, mai am unul
Ce este demn de știre și ce nu? Mi-e teamă că diferența o face tonul editorial al fiecărei publicații. Ceea ce este demn de știre pentru Sálvame Deluxe -cu tot respectul fără a jigni adepții acelei jurnalism- nu va fi demn de știre pentru publicații precum The New York Times sau, bineînțeles, Serviciul Secret de Inteligență. Acest interes este dictat parțial de public și este condiționat de mulți factori, iar acoperirea sau neacoperirea unei povești - și, bineînțeles, cum se face - este tocmai o decizie editorială care condiționează prezentul și viitorul oricărui mediu.
Aici mă poziționez alături de colegul meu de profesie, Manuel Ángel Méndez, și cred că sunt multe în cazul Sony care trebuie spuse și despre care să îmi dau o părere. Ei au spus-o și în The Verge, unde editorul său de petrecere a timpului liber și divertisment, Emily Yoshida, a explicat și poziția acestui mediu în ceea ce privește acoperirea pe care o făcuseră și unde și-a declarat poziția cu privire la ceea ce ar trebui acoperit. și ce nu:
Valoarea a ceea ce am descoperit este mai mare decât modul în care l-am descoperit?
Aceasta întrebare a fost și cea pe care Josh Heilemann a pus-o în Bloomberg recent: „Există o mulțime de lucruri care au fost raportate și care ar fi fost considerate noi dacă ar fi fost descoperite în alt mod, au spus jurnaliste în alt mod”, au spus jurnaliştii în alt mod. la întrebarea dacă trebuie sau nu să spunem tot ce s-a întâmplat cu Sony pur și simplu din cauza modului în care au fost dezvăluite aceste date. Este o întrebare bună, dar și periculoasă. Sfârșitul nu justifică întotdeauna mijloacele - nu cred că acesta este mesajul acestui editor și al lui Heilemannn - dar în acest caz multe dintre datele scurse sunt probabil de interes public.
Dezbaterea despre care sunt și care nu sunt acum la latitudinea fiecărui individ. Personal, Scott Rudin spune că Angelina Jolie este o copilă răsfățată cu talent minim mi se pare o bârfă absurdă. N-aș scrie despre asta – la naiba, am făcut-o deja – dar înțeleg că sunt mulți oameni pentru care astfel de comentarii le luminează puțin ziua. Îl fac mai distractiv și aceasta este probabil o altă cheie a acestei dezbateri. Că anumite mijloace media nu vând informații, ci mai degrabă divertisment. Nu este nimic în neregulă cu asta - cu excepția cazului în care divertismentul provoacă un rău real cuiva - și pentru mulți oameni este necesar și suficient.
Aici, Sony poate încerca să oprească trenul, dar, după cum s-a arătat în repetate rânduri, acest efort este adesea însoțit de aceste contraproduse digitale href="http://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2014/12/15/can-sony-sue-media-outlets-who-publish-the-stolen-sony-documents/">conform experților consultați pe această temă, inutil cu excepția cazului în care mass-media depășește limita de date cu caracter personal, informații sensibile despre un individ și informații personale precum.
Așa cum ar spune Luis Mariñas și în ciuda Sony, multe mass-media cred la fel: așa stau lucrurile și așa le-am spus noi.
Imagine | Jon S